În nopţile lungi de august

E noapte, noapte sufocantă de august. Pe fereastra larg deschisă aerul răcoros nu intră, ci dimpotrivă, parcă iese pentru a-i face loc zăpuşelii, frustrării că este cald, iar eu nu pot dormi pe căldură.

Vara se scurge mereu indiferentă şi lenesă. Fiecare zi o copiază fidel pe anterioara si îi schiţează chipul următoarei. Oamenii afişează haotic o veselie ce nu-i a lor, un zâmbet pe care nu-l merită. În aer plutesc minciunile. Ma mult ca orice altceva, vara este anotimpul minciunilor. Acum toţi mint că trăiesc. Mint fiindcă trebuie să trăieşti vara, iar de nu o faci cu adevărat, e absolut obligatoriu ca nimeni să nu afle asta. În orele lungi, amare şi asudate, oamenii acceptă cu umilinţă crucea grea a fericirii.

În noaptea aceasta mie îmi frânge pieptul amintirea unei ierni pure. O iarnă cu cer fumuriu, cu soare anemic, cu fulgi de zăpada rari. Mi-e dor să-mi taie faţa vântul furios, să-mi îngheţe mâinile şi să-mi clocotească sufletul. Unde sunt iernile albe, cu nopţi fără stele, cu zile scurte şi înduioşătoare? Unde e scânteia rece care îmi aprindea spiritul?

Aş vrea o pauză de la minciuna fericirii de vară. Şi aş vrea să ard cum numai în gheaţă pot.