In perpetuum

Se nasc unele iubiri aprige

ca valurile ce se lovesc de țărm

târziu în noiembrie.

Și-ntocmai ca și ele, îngheață

o vreme, până la vederea

fugar-a soarelui.

Iar când renasc sunt reci,

dar tot adâncă-i marea

din care vin.

Mai sunt și astfel de iubiri,

ce nu știu niciodată

să moară cu adevărat.


Istoriile unui bărbat îndrăgostit – sfârșitul

Am iubit-o?

Aș fi iubit-o, dacă n-aș fi fost atât de tânăr. Și aș iubi-o și acum, dacă absența ei n-ar fi așa reală, mai reală decât i-a fost vreodată prezența. Fiindcă atunci când era, femeia era într-un singur loc. Acum, când lipsește, lipsește de peste tot.

N-am suferit la plecarea ei. Nu știam să sufăr și nu știam că n-am să o mai găsesc vreodată într-un alt trup de femeie tânără, într-o altă minte de femeie deșteaptă sau într-un alt suflet înfrigurat. Eram tânăr și credeam că mă așteaptă mai mult decât ar fi putut ea să-mi dea, fiindcă ea nu-mi dădea nimic mie. Se arăta numai pe sine, cum s-ar fi arătat oricui ar fi avut curajul să o vadă.

Acum nu mai sunt nici așa tânăr, nici așa prost. Au trecut douăzeci de ani peste mine. Numai peste mine, pentru că ea a rămas absurd de tânără, ca atunci când am văzut-o ultima oară. E neschimbată, căci mai trăiește numai în mine, cu tot ce e al ei. Cu ochii verzi ca marea în furtună, cu părul ei prea negru, cu toată viața și cu toată lumea ei.

Și de dragul ei mai înfloresc încă în mine zâmbete stranii pe chipurile sirenelor, în nopțile cu lună.

face_off_by_piddling-d34bttu


Despre dor, cu dor

Dorul se întinde pe suflet ca un animal leneș, care, conștient de puterea lui, nu înțelege de ce s-ar grăbi. Vine încet și sigur. La început e o umbră, lipită de umbra a ceea ce îți lipsește. Îți apar amândouă dimineața sub pleoape, înainte să le deschizi și le păstrezi pe amândouă, una alături de cealaltă, până când închizi ochii în seara următoare.
Există o anume voluptate în dorul tânăr și o oarecare speranță în această voluptate. Căci creierul cunoaște lipsa, dar pentru inimă e prea proaspătă plecarea, sunt prea apropiate zilele de dinaintea ei. Și, necunoscând alte reguli decât pe cele proprii, inima crede într-o reîntâlnire, într-un veșnic nou început.
Însă până și inima obosește să creadă. Atunci dorul crește și crește până se desprinde de ființa pierdută și se arată pe sine. Uriaș sinistru, cu mâini lungi și grele, care încearcă să te sugrume în nopțile fără lună. Cu o voce înfricoșătoare, pe care o acoperă doar strigătele mute ale unei inimi obosite de propria-i durere. Înainte de răsărit, dorul pare să-ți acopere cu ființa lui tot sufletul. Până la ultima fibră. Te strivește imensitatea absenței, așa cum nu te-ar fi putut niciodată strivi prezența. Căci absența unui om e cu mult mai reală decât prezența lui. Când este, este într-un singur loc, însă când lipsește, lipsește de peste tot.
Dar reziști. Și dacă-ți moare inima, îți va crește cu siguranță alta-n loc, ca să-ți poată fi dor în continuare. Ca să-l poți înfrunta în următoarea noapte fără lună și ca să rămâi acolo, să poți aștepta până când absența va fugi îngrozită de miracolul prezenței.


Istoriile unui bărbat îndrăgostit (II)

Corridor_by_glporlMi-au albit tâmplele de când ea nu mai este, dar îi mai aud uneori glasul tânăr vibrând pe holuri. Vorbea ca și cum n-ar fi vorbit, ci ar fi eliberat animalul sălbatic prins în trupul ei alb. Căci n-am știut-o niciodată altfel decât trăind nebunește orice cuvânt și orice tăcere. Era atâta viață în ea că nu-i ajungea glasul, și vorbea cu furtuna ochilor verzi, cu mâinile lungi, nervoase, cu mișcarea tremurată a taliei înalte.

O priveam șocat și vrăjit,ca un spectator de teatru obscur, fiindcă era ceva aproape demonic în sufletul ce-i ieșea prin pori. Nu o înțelegeam pe atunci, dar rămâneam acolo, urmărind cum se modelează neîncetat sub ochii mei. Acum știu că sufletul ei, prea crud să fie de femeie și prea vast să fie de copil, se zbătea să-și găsească o cale. Nu-mi amintesc ca ea să fi avut vreodată o certitudine, era numai nesiguranță și zbatere în ființa ei, chiar și când tăcea. Ea căuta. Se căuta pe ea și mă căuta și pe mine. Și m-ar fi găsit, dacă n-aș fi fost așa tânăr și așa orb.

Să o fi iubit-o eu oare pe femeia-copil care îmi vorbea nopți în șir despre nimic?


Istoriile unui bărbat îndrăgostit (I)

Mi-o amintesc şi acum, femeie frumoasă, venind cu pasul ei alb, la mine. Pisică sălbatică, venea să se cuibărească la pieptul meu. Îmi tulbura minţile apropierea ei, căci era atât de crudă, exasperant de crudă, ca un boboc ce stă să înflorească. Şi ea nu părea să ştie că mă tulbură. Ori poate ştia? Pentru că, în mersul ei, lăsa neatentă una dintre bretelele subţiri ale rochiei să-i cadă de pe umărul rotund. Dar mă privea ca şi cum n-ar fi fost aşa frumoasă şi tânără, ca şi cum n-ar fi avut părul aşa negru şi ochii aşa verzi. Să fi simţit oare femeia că fiinţa ei îmi ameţea simţurile?

O simt încă apropiindu-mi-se de umăr și în jurul meu se face frig. Uitam că e înaltă când se agăța copilăroasă și posesivă de cămașa mea. Și uitam că o știu când îi înflorea pe chip un zâmbet tot mai straniu de fiecare dată, care atunci, în amurg, îmi amintea de nopțile cu lună pe mare și de poveștile cu sirene. Eu, blestemat norocos, aveam propria mea sirenă, cu trupul mlădios și cu ochi vii, și-i frângeam cu mâinile grele talia.
Să o fi iubit-o eu oare pe femeia-copil care venea la mine în serile de mai?

cismigiu_lake_by_ovidoo-d3fg246


Despre marea tristeţe a lumii

flirt_by_ahermin-d329eaq Problema cu oamenii e că nu oferă de teamă că nu vor primi înapoi. Că nu ştiu niciodată să fie umili, să  ridice privirea cu dragoste şi să aştepte. Problema e că vor să fie iubiţi, fără să cunoască fericirea de a iubi.

Durerea cea mai mare e că au vise prea mici. Căci a fi iubit e o vis simplu, comun. A fi iubit, adică a primi. A primi – nevoie animalică, pe care Maslow ar fi trebuit să o pună la baza bazei piramidei lui. Egoismul minţilor înguste.

Capacitatea, şi nu doar ea, ci mai ales dorinţa de a oferi, ne urcă pe scara evoluţiei. A aştepta să capete poate oricine, dar nu toţi pot să dea. Să dea din proprie iniţiativă. Să iasă din ei înşişi, pentru a se oferi altcuiva. Fără să privescă în urmă, fără să se îngrijoreze pentru tot ce ar putea pierde din viaţa, meschină de altfel, pe care o ştiau înainte.

O iubire pe care trebuie doar să o primeşti nu mulţumeşte decât pe cei care nu pot sau nu ştiu că pot mai mult de atât. Fericirea cea mare e a celui ce iubeşte, a lui e durerea şi tot a lui înălţarea. În el lucrează toată chimia Universului, prin el se construiesc şi se destramă lumi. Celălalt, daca nu trimite înapoi o iubire care să zguduie Cerul şi Pământul, e nedemn şi, fără să ştie, trist.


Le frisson

Îşi aruncă într-un elan tremurător privirea spre cutia prăfuită. În interiorul ei – ştia – era ascunsă lumea de la capătul lumii.

Străzile întortocheate, încremenită muzică veche, ademeneau sufletele şi paşii la visare.  Fiecare clipă se scurgea ca în jazz, improvizată, fără însă ca vreunul dintre ei să o înţeleagă altfel decât naturală, solidă, existentă şi ştiută de la începutul lumii. Şi orice înaintare pe strada  pustie era o apropiere vibrantă spre fiinţele lor distruse de alte epoci şi de alte zări. Fiinţe care îşi strângeau mâna stângă la piept, ca să nu lase văzut sângele ţâşnind. Se căutau astfel pe sine şi nu se găseau în ei înşişi, ci în cel de lângă şi în calea parcursă în doi. Iar pe drum mergeau privind spre acelaşi punct al asfinţitului, ameţiţi de făptura tovarăşului, sorbind cu sete din prezenţa lui.

Dar strada se clatină, ei îşi pierd echilibrul şi nu-şi mai pot ascunde rănile, iar sângele sare şi-i murdăreşte chipul celuilalt. Se îngrozesc unul de altul, de ce fac şi de ce ar putea face dacă ar rămâne acolo. Astfel, înspăimântaţi de viaţă şi temători de moarte, îşi intorc spatele şi îşi pierd paşii printre clădirile scunde.

Strada rămâne goală, sângele se încheagă pe pietre, iar noaptea oraşului şi noaptea iubirii înghit tot ce se prea poate să nu fi fost niciodată.

Iar dacă a fost – rămâne în altă lume.